iaca scriu din nou pe blog!

m-am trezit azi dimineata intr-o stare inexplicabila de fericire, scurt umbrita acum de faptul ca iar nu-mi merge cum trebe space bar-ul si tre sa revin asupra fiecarui cuvint ca sa-l corectez (probabil ca imi va lua o vesnicie sa termin de scris postarea asta).

stare de fericire inexplicabila, deci. probabil ca ati trecut si voi prin stari de genul asta, cind te trezesti si ai impresia ca ninge si e craciunul, si te bucuri ca un copil lacom in fata unui munte de cutii ambalate frumos si legate cu fundite festive.

de fapt, aici e nevoie de o rectificare: cind vine vorba de cadouri, in imaginarul romanilor nu prea exista cutii frumos ambalate, asta fiind un icon al craciunurilor si zilelor de nastere sarbatorite in filmele americanesti. noua mama ne pune sub brad cadourile intr-o sacosa, aceeasi cu care mersese la magazin in ziua precedenta ca sa le cumpere (pentru ca, cu toata lipsa si dramuirea la singe a banilor, basca o casa intreaga de curatat si vreo 5-6 feluri mari si late de gatit pentru masa mai mult sau mai putin traditionala, nu are timp - saraca!- sa mearga prin magazine dupa jucarii. ca sa nu mai zic ca, de cele mai multe ori, fondul alocat cadourilor se compune din ce mai ramine prin portofel in urma cumparaturilor "serioase" - deci nu mare lucru -, asa ca se renunta de obicei la jucarii in favoarea unui fular/caciuli/perechi de pantaloni/ghetute sau alte lucruri la fel de neimportante de care avea nevoie copilu'.)

acum au devenit din ce in ce mai populare odioasele pungi pentru cadouri, ochioase si colorate, insa groaznic de impersonale. vinovata sint si eu: anul acesta, putinele cadouri pe care le-am facut putinilor oameni din viata mea au fost transportate si inminate tot in astfel de pungi, ba pentru ca am fost prea obosita dupa o zi de munca (si alte doua saptamini de lupta cu mine insami ca sa nu alerg si sa le spun ce cadouri vreau sa le cumpar - recunosc, cind vreau sa fac o surpriza cuiva, imi vine foarte greu sa-mi tin gura si sa nu ma dau de gol. asa ca, daca vreti sa complotati de-un cadou pentru cineva, nu-mi spuneti si mie!) - prea obosita, deci, ca sa mai merg prin librarii dupa hirtie de impachetat, ba pentru ca efectiv nu mi-au mai ramas bani si pentru asta. pacat!

un cadou ambalat intr-o cutie cu funda nu mai este un obiect oarecare, luat la intimplare de pe rafturile unui magazin, ci capata un aer de magie si mister si devine o parte din cel care ti-l daruieste. este un obiect special ales pentru tine, care descrie cel mai bine felul in care te percepe cineva. este singurul obiect din tot magazinul care ti se potriveste si te poate face fericit, sau cel putin asa crede cel care ti l-a cumparat, iar gindurile si sentimentele sale se transfera in acel obiect. e exact ce-ti doreai, sau poate ca e doar ceva dragut, ce tu insuti nu te-ai fi gindit sa-ti cumperi vreodata, insa odata ce l-ai primit nu mai e un simplu obiect, ci devine un simbol, ceva ce pastrezi multa vreme si de care o sa-ti amintesti mereu.

curiozitatea de a afla ce e inauntrul cutiei te transporta in timp cu citiva ani. nu mai esti studenta bolnavicioasa si timida, secretara intepata, contabila cu capul plin de cifre, care socoteste pana si numarul sarmalelor cind le aseaza in oala, frizerita inculta cu aspiratii eleganta si mondenitate, profesoara obosita de naveta si satula de meseria ei, dar fara perspective profesionale mai imbucuratoare s.a.m.d., ci te transformi intr-un copil. nu desfaci pachetul cu pedanterie si grija, ca mai e buna hirtia aia la ceva (uite, vine acusi ziua lu' geta si vrei sa-i invelesti capotul in ea ca s-o dai gata!), ci smulgi funda si sfasii ambalajul cu degete lacome, iar asta iti da un sentiment pervers de posesie: da, e al tau si numai al tau si nimeni n-o sa ti-l mai ia!

m-am trezit, asadar, cu o stare inexplicabila de fericire. si am vrut sa le-o spun tuturor, in mare parte pentru ca ni se intimpla foarte rar sa traim astfel de emotii sau, chiar si in rarele ocazii cind ne trezim asa, starea asta speciala este inghitita cu iuteala fulgerului de gindurile zilei care tocmai a inceput, asa ca de cele mai multe ori ne ridicam din pat agasati, nervosi, gata obositi de alergatura care nici n-a inceput inca, si uitam ca, pentru prima data in multa vreme, cind ne-am trezit eram din nou copii.

asa ca mi-am amintit de blogul asta napastuit de soarta si mi-am zis sa consemnez repede starea asta, pina nu e prea tirziu. buna dimineata, alexandra! :)