incep prin a spune ca urasc povestile despre cum si-au petrecum unii revelionul in nu stiu ce restaurant de lux, sau la munte, la o pensiune, unde-i musai sa te duci in gasca, ca altfel "nu e caterinca".
si totusi vin diversi sa-mi povesteasca: "pfoaaaaa, ce tare m-am distrat! am ras o sticka de uischi, cinspe beri si un chil de tuica!" sau: "baaa, sa-l fi vazut pe x (care de obicei are o porecla imbecila, care neaparat sa potenteze o trasatura fizica predominanta, gen chelu', grasu' - alintat grasutu' -, calu', piticu' - toate terminate amical in apostrof) cum s-a imbatat si facea ca toti dracii! ce distractie ai pierdut ca n-ai venit cu noi!"
observatia care trebe facuta din capul locului: cit de cretin trebuie sa fii ca unica sau cea mai mare distractie a ta, sursa principala de entertainment, sa fie promisiunea ca vei bea pina cazi lat si nu mai stii ce-i cu tine? nu stiu daca ati observat, dar toti povestec acelasi lucru: ce si cit au baut, cum a dansat gigel populara si s-a prabusit la podea peste maricica, cum si-a spart bibi sticla de votca in cap si s-a ofuscat rodica fiindca l-a prins facindu-i ochi dulci lu' vasilica si, desigur, insinuari despre ce au facut unii dupa 3 noaptea, cind s-au retras facuti praf in camerele lor (altceva ce nu inteleg este sexul facut cind esti beat; ce satisfactie poti tu sa mai simti cind ai creierii zob si nu stii ce ti se intimpla, nu mai apuci sa observi la partener mirosul parului sau textura pielii si nu exista comunicare - in afara de "nga-nga" - ca sa aveti amindoi un final fericit?). totusi, nici un cuvint despre conversatie inteligenta, atmosfera de caldura umana si prietenie generala, umor de calitate.
dupa parerea mea, genul asta de excursii sint de o plicticosenie crunta. asa ca anul asta (la fel ca si anul trecut) am stat acasa de revelion si - tot la fel ca si anul trecut - m-am simtit grozav intr-o companie restrinsa si de calitate, fara sa beau pina uit cum ma cheama si fara sa ma trezesc ca la 12 noaptea ma pipaie 3 perechi de miini - in loc de doar una.
de ce stau acasa de revelion, in loc sa merg pe coclauri cu gasca:
* compania e infinit mai placuta, pentru ca, nefiind sef de haita, nu pot sa impun cine merge si cine sta acasa; asa ca prefer sa-mi petrec seara doar cu persoanele care mi-s dragi sau cu care am ce conversa, ceea ce ma aduce la punctul urmator:
* conversatia e mai placuta, mai libera si mai comoda cind: a. nu trebe sa te chinui sa faci impresie de om normal, integrat in societate, muncitor, platitor de taxe si impozite; b. poti sa fii sincer si nu trebuie sa te autocenzurezi la fiecare doua replici din teama sa nu ofensezi pe careva, vreun frustrat sau vreo nefu...matoare;
* nu trebuie sa faci cunostinta cu oameni noi sau sa fii "sufletul petrecerii", nu trebuie sa fii amabil cu indivizi agasanti (ca altfel se cheama ca nu socializezi) si nu trebuie sa rizi prosteste la glume rasuflate, povestioare hazlii (care, daca faci un exercitiu de sinceritate, ti se par insipide) sau bancuri pe care le-ai mai auzit de la aceleasi persoane, povestite cu acelasi instrumentar lexical;
* te simti mai bine in pielea ta si nu mai resimti presiunea dea etala tinute trendi-flendi si figuri beton de dans, care macina pe toata lumea - chiar daca nu o recunosc - si te face sa apari intepenit in haine rigide, care-ti fac fundul mai mic cu trei centimetri, iar sinii mai mari cu zece, si sa te bitii pe toace o noapte intreaga, chiar daca zilele urmatoare n-o sa mai poti purta decit papuci de casa;
* stind acasa si facind ce-ti place, ai chiar sansa sa te simti bine. spre exemplu, eu si iubitul meu am ciocnit un pahar de sampanie, ne-am uitat din balcon la artificiile pe care le dadeau unii de pe blocul de vizavi, am papat tort subtilizat de la mama, ne-am bitiit oleaca doar intre noi, am vazut vreo doua filme dragute, am ris, ne-am hirjonit, dupa aia ne-am culcat si ne-am trezit dimineata fara cearcane la ochi si fara mahmureala.
miercuri, 20 ianuarie 2010
sâmbătă, 9 ianuarie 2010
eating santa
sigur ca poza e facuta cu telefonul mobil, nici acela de ultima generatie, care nici macar nu-i al meu (nu sint un om modern si nici nu aspir sa fiu; decit sa dau 2o de milioane pe un telefon mobil care musai sa aiba camera de nush citi pixeli si bluetooth, mai bine ma duc in excursie la munte. plus ca daca e sa dau vreodata atitia bani pe un aparatel enervant, care imi incalca zilnic intimitatea, atunci ar trebui sa dea si cu aspiratoru, sa-mi faca menajul si cumparaturile si alte mici treburi casnice) - dar ideea se intelege. 
luni, 4 ianuarie 2010
convertirea la satanism
in cautarea lui buddha, l-am gasit pe satan. e un zeu mai comod, putin pretentios si mult mai apropiat de esenta umana decit oricare altul. nici nu-ti ia ochii cu reinvieri spectaculoase, nici nu-ti cere mai mult decit ii poti da. urmindu-l pe el nu faci altceva decit sa-ti urmezi propriul instinct spre rautate si violenta, porniri cu care esti inzestrat inca de la nastere si care traiesc toata viata in tine, oricit ai incerca sa le cizelezi.
diavolul e un zeu onest; cu el lucrurile sint mereu clare. in fata lui nu iti mai poti ascunde hidosenia sufleteasca sub miros greu de tamiie si lalaieli pioase. dezbracat de falsa ta bunatate, pe care oricum singur ti-ai inoculat-o, nu vei primi in schimb un zimbet ipocrit de iertare. fata hidoasa pe care o privesti, cea cu dinti cascati sa muste si ochi plini de ura, este propria ta fata, iar demonul pe care il urasti si il condamni nu esti decit tu insuti.
convertirea la satanism o faci in fiecare dimineata, cind, privindu-te in oglinda, ai un moment sincer cu tine insuti.
diavolul e un zeu onest; cu el lucrurile sint mereu clare. in fata lui nu iti mai poti ascunde hidosenia sufleteasca sub miros greu de tamiie si lalaieli pioase. dezbracat de falsa ta bunatate, pe care oricum singur ti-ai inoculat-o, nu vei primi in schimb un zimbet ipocrit de iertare. fata hidoasa pe care o privesti, cea cu dinti cascati sa muste si ochi plini de ura, este propria ta fata, iar demonul pe care il urasti si il condamni nu esti decit tu insuti.
convertirea la satanism o faci in fiecare dimineata, cind, privindu-te in oglinda, ai un moment sincer cu tine insuti.
sint o mica hitlerista
pentru cei care inca nu au aflat, respectul nu e o moneda ieftina pe care o pasezi de la unu la altu si-o tii intr-un fund de buzunar, sa le-o viri pe sub mina moldovenilor care vind tigari de contrabanda intr-un colt de piata. respectul se cistiga cu greu, pentru ca tre sa-l meriti - unu la mina - si nu il primesti odata cu inaintarea in virsta, ci pe masura caracterului si actiunilor - doi la mina. si se pierde extrem de usor.
indemnul meu hitlerist pe anul asta: sa construim o cladire incapatoare, o vopsim in discoteca si adunam acolo, cu promisiuni de manele bune si cirnati afumati pe alese, pe toti sceleratii care ne invadeaza viata: parinti dezaxati, sefi care se folosesc de functii ca sa ne dea o lectie - si aceea prost gindita si slab executata -, colegi pupincuristi, profesori care confunda catedra cu o taraba de zarvat, vecini bagareti, functionari publici cu tupeu, cocalari, pitipoance si alte vietati carora ar trebui sa le fie interzisa reproducerea. ii bagam pe toti acolo, la gramada si inchidem bine usile. apoi le dam foc.
fie ca lumina sfinta a focului de tabara sa va inunde sufletele la inceput de an si sa va calauzeasca pasii spre un destin mai bun, mai liber!
indemnul meu hitlerist pe anul asta: sa construim o cladire incapatoare, o vopsim in discoteca si adunam acolo, cu promisiuni de manele bune si cirnati afumati pe alese, pe toti sceleratii care ne invadeaza viata: parinti dezaxati, sefi care se folosesc de functii ca sa ne dea o lectie - si aceea prost gindita si slab executata -, colegi pupincuristi, profesori care confunda catedra cu o taraba de zarvat, vecini bagareti, functionari publici cu tupeu, cocalari, pitipoance si alte vietati carora ar trebui sa le fie interzisa reproducerea. ii bagam pe toti acolo, la gramada si inchidem bine usile. apoi le dam foc.
fie ca lumina sfinta a focului de tabara sa va inunde sufletele la inceput de an si sa va calauzeasca pasii spre un destin mai bun, mai liber!
blogul anarhist
un eventual moto al acestui blog ar putea fi: daca voi nu ma vreti, pe mine oricum ma doare-n cot de voi
e mai cinstit sa recunoastem deschis ca traim intr-o lume bolnava. un cacat, oricit l-ai vopsi si l-ai parfuma cu bvlgari, tot un cacat ramine (da, am de gind sa ma exprim sincer, fara eufemisme; pentru toate realitatile exista cuvinte care le denumesc; sa le folosim deci).
ieri am asistat la festivalul portocalelor intr-un apartament cu doua camere din tatarasi, pe care sint mindra sa spun ca l-am initiat si sarbatorit cum se cuvine, in incercarea de a salva o persoana draga din miinile unui bataus dezaxat. desigur, in viata, astfel de jigodii iti scuipa in fata, odata cu intreaga lor inteligenta, si un "titlu" pe care-l poarta, generator de pretentii absurde: gradele de rudenie sint, de fapt, functii, de genul ragurilor nobiliare, care cumpara avere si privilegii. si, asa cum veti constata cu totii, fiecare dintre noi e pozitionat la coada acestor ierarhii. "mama", "frate", "tata" nu mai desemneaza persoane dragi si apropiate din familie, ci functii ierarhice care-ti bubuie in ureche pretinzind respect etern, indiferent de cit de cretini sint cei care le poarta.
cu mina in piuneze de la aruncat atitea portocale, scriu acum aceste rinduri cu o singura intentie: sa desfiintez, pentru mine in primul rind, institutia familiei, oricum o mare ipocrizie care nu mi-a adus si nu-mi va aduce niciodata, nu vreun folos, ci macar o singura bucurie. ce-o sa se desfasoare mai departe in aceste paginile sint, desigur, frustrarile unui om neimplinit si inadaptat, care refuza sa faca parte din societate si vrea sa se izoleze de ea ca de-un parazit. si imi asum cu mindrie aceasta caracterizare.
e mai cinstit sa recunoastem deschis ca traim intr-o lume bolnava. un cacat, oricit l-ai vopsi si l-ai parfuma cu bvlgari, tot un cacat ramine (da, am de gind sa ma exprim sincer, fara eufemisme; pentru toate realitatile exista cuvinte care le denumesc; sa le folosim deci).
ieri am asistat la festivalul portocalelor intr-un apartament cu doua camere din tatarasi, pe care sint mindra sa spun ca l-am initiat si sarbatorit cum se cuvine, in incercarea de a salva o persoana draga din miinile unui bataus dezaxat. desigur, in viata, astfel de jigodii iti scuipa in fata, odata cu intreaga lor inteligenta, si un "titlu" pe care-l poarta, generator de pretentii absurde: gradele de rudenie sint, de fapt, functii, de genul ragurilor nobiliare, care cumpara avere si privilegii. si, asa cum veti constata cu totii, fiecare dintre noi e pozitionat la coada acestor ierarhii. "mama", "frate", "tata" nu mai desemneaza persoane dragi si apropiate din familie, ci functii ierarhice care-ti bubuie in ureche pretinzind respect etern, indiferent de cit de cretini sint cei care le poarta.
cu mina in piuneze de la aruncat atitea portocale, scriu acum aceste rinduri cu o singura intentie: sa desfiintez, pentru mine in primul rind, institutia familiei, oricum o mare ipocrizie care nu mi-a adus si nu-mi va aduce niciodata, nu vreun folos, ci macar o singura bucurie. ce-o sa se desfasoare mai departe in aceste paginile sint, desigur, frustrarile unui om neimplinit si inadaptat, care refuza sa faca parte din societate si vrea sa se izoleze de ea ca de-un parazit. si imi asum cu mindrie aceasta caracterizare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)